Relaţii cu publicul

Căutare în ştiri

Servicii ON-LINE

Primăria Lugoj

Consiliul Local

Informaţii publice

Achiziţii Publice

Compartiment Investiţii

Evidenţa persoanelor

Compartiment Mediu

Protecţie civilă

Poliţia locală

Despre oraş

Alte informaţii

Istoria Lugojului

Istoria Lugojului

Pe actualul teritoriu al oraşului Lugoj, până la apariţia propriu-zisă a localităţii, au fost identificate o serie de aşezări aparţinând epocii neolitice, epocii bronzului (la poalele Dealului Viilor), de asemenea aşezări aparţinând epocii bronzului, perioadei daco-romane şi prefeudale au fost identificate pe actualul traseu al şoselei de centură a municipiului.

Prima atestare documentară a Lugojului datează din anul 1334 când în registrele de dijme papale ale Arhidiaconatului de Sebeş este semnalat preotul Blasiu din Lugoj.

Ca formaţiune administrativă, districtul Lugojului care îngloba şi satele din împrejurimi datează din anul 1369 când este amintit ca possesio Lugas, iar cetatea, castrum Lugas, este menţionat pentru prima dată în anul 1386 când este consemnat castelanul de Lugoj, Nicolae Garai. Datorită poziţiei sale marginale informaţiile despre cetate sunt relativ puţine şi provin mai cu seamă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Din punct de vedere militar cetatea Lugojului nu a prezentat până la crearea paşalâcului de Timişoara o importanţă deosebită nefiind situată pe căile principale de comunicaţie, pe culoarul Timiş-Cerna ce făcea legătura cu fortificaţiile de pe malul Dunării sau pe drumul de acces spre Transilvania prin Poarta de Fier.

Astfel din perioada mai sus amintită sunt păstrate si câteva descrieri ale cetăţii şi a zonei înconjurătoare. Giovan Andrea Gromo, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, descrie cetatea, situată în "însemnatul târg Lugoj", ca fiind nu prea puternică, dar că deţine o poziţie deosebită pe un şes străbătut de râul Timiş, iar călătorul turc Evlia Celebi face o descriere mai complexă a cetăţii în a doua jumătate a secolului al XVII -lea. După descrierea acestuia cetatea era de forma pătrată, din lemn şi pământ aşezată într-o câmpie întinsă pe malul râului Zepel şi înconjurată de un şanţ plin cu apa aceluiaşi râu, în interiorul acesteia aflându-se o cetate interioară mai mică din piatră, de formă pătrată înconjurată de un şanţ separat. Presupunem că cetatea Lugojului poate fi localizată între str. Cetatea Veche şi sediul Protopopiatului Ortodox.

 În 1439 documentele consemnează Lugojul ca şi târg întărit, oppidi Lugas.

De la finele secolului al XIV-lea, Banatul se integrează frontului creştin antiotoman, districtul Lugoj primind însemnate privilegii la 29 august 1457 din partea regelui Ladislau al V-lea Postumul datorită eforturilor militare depuse în confictele cu turcii.

În urma bătăliei de la Mohács (1526) şi desfiinţarea regatului feudal maghiar, o parte este transformată în paşalâc (centrul Panoniei), alta revine casei de Habsburg (nord-vestul) iar restul se organizează într-un principat autonom - Transilvania - sub suzeranitate otomană. În partea de sud-est a fostului regat maghiar s-a constituit în jurul anilor 1526-1536, ca formă locală de apărare, Banatul de Lugoj - Caransebeş, o formaţiune politico-administrativă cu un imens rol militar. Înşişi habsburgii detaliază acest rol în 1551 şi 1552 şi încearcă să-şi apropie această puternică forţă militară. Astfel la 7 mai 1551 regina Isabella Zapolya acordă Lugojului dreptul de emblemă ca răsplată a serviciilor militare prestate. Ca dovadă a acestui potenţial militar în toamna anului 1551 emisarii habsburgi din Transilvania transmit împăratului la Viena că românii din Lugoj şi Caransebeş pot ţine piept singuri turcilor dacă s-ar alia  cu trupele comitelui de Timiş, Petru Petrovici. În anul 1658 otomanii, deranjaţi de acest obstacol, impun drept condiţie a înscăunării principelui transilvan Acaţiu Barcsay cedarea acestui Banat ce va fi înglobat în eyaletul Timişoarei doar 30 de ani. Pe 25 septembrie 1695, la Lugoj are loc un conflict armat între un corp al armatei imperiale habsburgice condusă de generalul Frederico Veterani şi un corp de armată otomană condus de însuşi sultanul. Bătălia se termină tragic pentru trupele imperiale, turcii obţinând victoria iar generalul Veterani este ucis pe cîmpul de luptă. În urma păcii de la Karlowitz (1699), în cadrul tratatului se stipulează ca cetăţile de graniţă să fie dărâmate, astfel la 1700 cetatea Lugojului îşi încetează existenţa fiind demolată.

În urma războaielor austro-turce încheiate prin pacea de la Passarowitz, în anul 1718 provincia bănăţeană va fi încorporată Imperiului Habsburgic şi se  va bucura  de un statut distinct beneficiind de o administraţie imperială directă. Trecerea Lugojului sub stăpânirea austriacă marchează o nouă etapă în dezvoltarea sa socială şi politico-administrativă. Devenit reşedinţă a districtului cu acelaşi nume, noua administraţie a Banatului sub conducerea generalului Florimund Mercy (1716-1734) a dispus începerea colonizării cu populaţie germană, formată din meseriaşi şi agricultori proveniţi din Austria, Bavaria, Moravia, Boemia şi Silezia, ce formează pe malul stâng al râului Timiş, comuna Lugojul German care, condusă de un primar separat, forma o comunitate aparte cu administraţie, sigiliu şi biserică proprie, cele două comunităţi, română şi germană, coexistând paralel până în anul 1795 când se vor unifica. În această perioadă conform mărturiilor documentare, populaţia s-a ocupat cu agricultura, viticultura, creşterea animalelor şi meşteşugurile. La sfârşitul secolului al XVIII-lea Lugojul a fost consemnat ca fiind cel mai important centru viticol din comitat, 90% din populaţie deţinând vii. Tot acum începe o dezvoltare incipientă a industriei, cu menţiunea că dezvoltarea social-economică a Lugojului cunoaşte o situaţie aparte datorită caracterului particular al existenţei breslelor în Banat.

În zona de şes a Banatului, breslele apar târziu (sf. sec. XVIII), cu aproape 400 de ani mai târziu decât în Transilvania şi nu mai prezintă trăsăturile proprii evului mediu, ele constituind un sistem de tranziţie spre viitorul sistem industrial.

Scopul principal al breslelor a fost perfecţionarea în meseriile respective şi totodată apărarea, întărirea şi asigurarea intereselor proprii. Magistratura breslelor este o adevărată şcoală de pregătire pentru acapararea oficiilor în conducerea treburilor orăşeneşti. Astfel vedem că din sânul magistraţilor de bresle se alegeau primarii şi consilierii administraţiilor orăşeneşti rezultând de aici însemnătatea socială de necontestat a breslelor. În Banat primele bresle apar la Timişoara în anul 1813 şi apoi la Lugoj în anul 1817.

Coexistenţa lor cu diviziunea manufacturieră a muncii, a determinat trecerea directă la înfiinţarea de bresle reunite ce cuprindeau meserii înrudite desfăşurate însă în ateliere distincte.

De altfel trebuie să subliniem că relaţile capitaliste constituie în provincia bănăţeană un element de import adus pe un teren "de experiment" de politica economică mercantilistă promovată de habsburgi în sec. al XVIII-lea.

Pentru dezvoltarea economică a Banatului, Camera Aulică de la Viena a întreprins pe lângă măsuri generale administrative şi organizarea manufacturilor de stat în primul rând pentru a acoperi necesităţile armatei şi pentru valorificarea materiilor prime locale cât şi pentru a opri importul de mărfuri străine în Banat. Primul stabiliment industrial la Lugoj pomenit în documentele vremii din 1722 a fost o mare moară erarială numită Moara Imperială Elisabeth construită în 1719. În 1722 se aprobă de către administraţie deschiderea unor manufacturi de postav ţărănesc numit aba, iar în luna mai a anului 1723 este atestată în Lugoj o manufactură de pături. După ce în 1751 Banatul a trecut sub administraţie civilă-camerală se dă o atenţie deosebită cultivării cerealelor şi a viţei de vie, se stimulează creşterea viermilor de mătase, în 1837 fiind atestată la Lugoj o manufactură de prelucrare a mătăsii, şi în general a plantelor industriale, iar spre sfârşitul secolului se extinde tot mai mult cultura porumbului şi a cartofului ce devin alimente de bază ale populaţiei. Fabricarea berii devine o preocupare de actualitate a lugojenilor astfel în 1752 la Lugoj documentele amintesc o astfel de fabrică alături de fabricarea de ţuică din prune, din cereale şi din cartofi. Noul urbariu din 1836 a interzis fabricarea alcolului din cereale, acceptându-l doar pe cel din prune.

Existenţa breslelor în Lugoj în prima jumătate a secolului al XIX-lea îşi găseşte explicaţia în faptul că manufacturile insuficient dezvoltate, care nu satisfăceau în întregime necesităţile populaţiei, mai ales în privinţa bunurilor de larg consum, se cereau completate cu meşteşugari foarte apreciaţi în epocă, astfel în anul 1853 în Lugoj îşi exercitau profesia 340 de meşteri.

În 1752 se acordă urbei privilegiul de a ţine în fiecare marţi târg săptămânal în aceleaşi condiţii ca şi la Timişoara şi Becicherecu Mare, drept urmare se construieşte o piaţă nouă în centrul oraşului. În anul 1796 se acordă oraşului de pe Timiş "Diploma de privilegii" pentru ţinerea târgurilor mari de patru ori pe an , la 20 februarie, 2 mai, 2 iulie, 21 octombrie şi a pieţei de două ori pe săptămână, marţea şi vinerea.

La conscripţia din 1786, Lugojul Român avea 1039 de case, 1209 familii şi 5130 locuitori, în vreme ce Lugojul German avea 203 case, 349 de famili şi 1446 locuitori. Dezvoltarea social-economică, aşezarea populaţiei de diferite naţionalităţi de ambele părţi ale Timişului a făcut posibilă unificarea administrativă a celor două oraşe în 1795. În şedinţa comună a consiliilor comunale s-a ales primul magistrat al Lugojului unificat, în persoana lui Iosif Andrasics, meşter fierar, care împreună cu consiliul juraţilor şi notarul de stat au preluat conducerea oraşului.

Din considerente economice, în anul 1779, Austria cedează Banatul Ungariei, situaţie care va dura până la revoluţia de la 1848. De la această dată, pentru un scurt interval de timp este readus în posesia Austriei, pentru ca în 1860 să revină din nou la Ungaria integrându-se Imperiului dualist austro-ungar constituit în 1867.

Sub influenţa revoluţiei franceze şi a iluminismului, începutul secolului al XIX-lea marchează la toate popoarele din Imperiul Habsburgic un proces de afirmare identitară, amplificat în perioada revoluţiei de la 1848, al cărei centru pentru întreg Banatul a fost Lugojul. Revoluţia din Banat a fost condusă de către profesorul de filosofie şi drept, Eftimie Murgu, om politic şi de cultură de formaţie central-europeană. Astfel pe data de 15/27 iunie 1848 acesta organizează la Lugoj o mare adunare populară prin care erau exprimate public dezideratele bănăţenilor şi anume înfiinţarea unei armate populare române în Banat, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul precum şi independenţa Bisericii române din Banat. Cu toate că revoluţia a fost înfrântă, perioada ulterioară a însemnat, prin desfiinţarea raporturilor feudale, deschiderea drumului spre modernitate generat de economia capitalistă.

În plan confesional, de instituţia bisericii se leagă începuturile învăţământului şi ale culturii muzicale, domeniu în care lugojenii s-au afirmat încă de la începutul secolului al XIX-lea. Centru al românismului bănăţean, urbea s-a impus în conştiinţa naţională şi europeană cu o serie de personalităţi din cele mai variate domenii, începând cu ştiinţa reprezentată de botanistul Ioan Heuffel, lingvistul Iosif Popovici, filozoful A.C. Popovici, inventatorul Traian Vuia şi terminând cu arta muzicală, interpretativă şi cinematografică ilustrată de compozitorii Ioan Vidu, Konrad Paul Wushing, Tiberiu Brediceanu, Filaret Barbu, tenorul Traian Grozavescu, actorul de film Lugosi Bela. În Lugoj au funcţionat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX numeroase societăţi cultural-teatrale, literare, muzicale româneşti, maghiare şi germane. Această efervescenţă specifică a transformat Lugojul la cumpăna dintre secole într-o recunoscută capitală spirituală şi culturală a Banatului. Odată cu creşterea numărului de universitari români la începutul secolului XX, la Lugoj în data de 17 octombrie 1908 se constituie o filială a Societăţii pentru fond de teatru român, iniţiată de George Dobrin, societate subordonată ideii de penetrare în conştiinţa publică, într-un moment în care naţiunea română din teritoriile înglobate Imperiului Habsburgic, lipsită fiind de posibilitatea folosirii limbii în mai toate domeniile, încearcă să substituie prin cultură excluderea din sistemul politico-administrativ.

În domeniul muzical, Lugojul şi-a statornicit emblema printr-o harfă orfică aurită ca simbol al centrului cântecului bănăţean pe care îl reprezenta, datorită unei emulaţii corale de masă. Nucleul de cântăreţi constituit în 1810, în jurul Bisericii Ortodoxe din Lugoj, va reprezenta baza viitoarei "Reuniuni Române de cântări şi muzică", prima manifestare publică a acesteia având loc cu ocazia sărbătorilor pascale ale anului 1841, reuniunea fiind recunoscută ca persoană juridică din 1869 - cea mai veche reuniune românească de muzică din Transilvania. Începând din 1898 activitatea corului se identifică cu simbolul său, dirijorul Ion Vidu, care prin abordarea unui valoros repertoriu românesc şi universal a transformat formaţia într-o veritabilă şcoală patriotică şi de cultură pentru întregul Banat.

Paralel cu Reuniunea de cântări şi muzică, la Lugoj au mai fiinţat şi alte coruri româneşti: Reuniunea de cântări "Lira" (1878-1948) şi corul bărbătesc "Progresul"  al Societăţii sodalilor români (1920-1948).

Alături de corurile româneşti în Lugoj au activat şi coruri germane şi maghiare, anul 1851 consemnează iniţiativa învăţătorului Konrad Pavel Wushing de-a înfiinţa primul cor german Lugoscher Gesang und Musikverein (Reuniunea de canto şi muzică din Lugoj), reuniune ce concertează în întregul Banat, fiind invitată să cânte şi la Viena. Meseriaşii germani îşi alcătuiesc şi ei un cor în 1871- Lugoscher Gewerbe Liederkranz (Corul meseriaşilor lugojeni) iar Reuniunea maghiară de cântări ("Magyar dalarda"), înfiinţată în 1851, cunoaşte succese de prestigiu artistic în ţară şi străinătate (Budapesta 1910).

Viaţa culturală lugojeană s-a îmbogăţit în decursul anilor şi cu activitatea desfăşurată de Societatea de muzică de cameră (1869) şi Orchestra filarmonică (1926).

Izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914 deschide un nou capitol în istoria oraşului. România va intra în marea conflagraţie în anul 1916 de partea Antantei pentru redobândirea teritoriilor româneşti înglobate Imperiului Austro-Ungar şi Ţarist. În temeiul afirmării principiului de naţionalitate şi a dreptului naţiunii române la autodeterminare pe data de 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia în cadrul unei mari adunări naţionale s-a proclamat unirea Banatului şi Transilvaniei cu România, consfiinţită ulterior prin tratatul de la Trianon.

Dezvoltarea social-economică a Lugojului continuă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, astfel că în anul 1889 este ridicat la rangul de municipiu. La 22 octombrie 1876 se inaugurează linia ferată Lugoj-Caransebeş. În anul 1864 se înfiinţează fabrica de spirt Spiritus Fabrik und Damph Mühle care ulterior este transformată în ţesătorie, Moara şi Ţesătorie S.A. Întreprinderi cu specific textil se înfiinţează şi se dezvoltă la Lugoj mai ales în prima jumătate a secolului XX, astfel la date de 21 martie 1907 s-a înfiinţat Întreprinderea Industria Textilă Lugoj care iniţial a purtat numele de Del Magyarorszag (Ungaria de Sud) , fiind fondată de către Wilhelm Auspitz & Comp. Alte societăţi cu profil textil contemporane cu cea mai sus amintită sunt: Industria de Bumbac S.A. înfiinţată în 1928, Ţesătoria Mecanică Hohl & Rotsching S.A. - 1931, ţesătoria Mercur - 1.03.1930, Ţesătoria Lugojană Rudolf Barath S.A. - 1928, Ţesătoria Mecanică E. Szenderschi - 1931, Ţesătoria Mecanică Robert Schwertner - 1.10.1935, Ţesătoria Edmund Höffer - 1922, Fabrica de vatelină - lână Eduard Pfeiffer - 1936. Între anii 1904-1905 se construieşte Mătăsăria exploatată pentru început de statul austro-ungar, statul român apoi de industriaşi italieni, români, germani şi elveţieni. Tot la începutul secolului XX începe să se dezvolte şi industria pielăriei, între anii 1909 şi 1911 se construieşte şi abatorul.

În ideea înfăptuirii unei reforme administrative bazate pe principiul descentralizării la 14 iunie 1925 s-a promulgat "Legea pentru unificarea administrativă", in urma căreia, cu incepere din 1 ianuarie 1926, judeţul Caraş-Severin a fost divizat din punct de vedere administrativ în două judeţe distincte, judeţul Caraş şi judeţul Severin cu reşedinţa la Lugoj , având 9 plase şi 224 comune rurale, împărţire ce a însemnat şi schimbarea prefecţilor de judeţ.

Din necesitatea facilitării vieţii economice locale, în continuă dezvoltare, în 1929 se înfiinţează în Lugoj "Oficiul Vamal" justificat prin volumul mare al circulaţiei mărfurilor dar şi prin încercarea de  revigorare a activităţilor comerciale afectate grav de începuturile crizei economice mondiale, criză ce va determina în următorii ani comprimarea tuturor cheltuielilor bugetare. Buna gospodărire în administrarea banului public certifică găsirea sumelor necesare pentru întreţinerea Spitalului judeţean Lugoj, a Azilului şi Orfelinatului judeţean, a îmbunătăţirii stării drumurilor din oraş dar şi realizarea unor monumente cum este cel al "Unirii" din Lugoj, inaugurat în 9 iunie 1935 în urma unei propuneri a comitetului administrativ făcută în 1925.

Odată cu creşterea activităţii economice creşte şi activitatea financiar-bancară. Astfel între 1870, anul înfiinţării primei bănci din Lugoj şi 1908 avem 9 asemenea instituţii. Iar în perioada interbelică alături de acestea mai funcţionează încă 9. Odată cu izbucnirea primului război mondial în 1914, activitatea economică şi automat activitatea financiar bancară cunoaşte o vădită stagnare, pentru ca să reînceapă activ după terminarea războiului. În perioada interbelică devine un important centru al industriei uşoare, cu precădere în domeniul textil şi al materialelor de construcţii. Din 1922 şi pînă în 1936 în Lugoj se înfiinţează un număr de încă 9 ţesătorii mecanice cu diferite capacităţi de producţie. Din statisticile existente aflăm că la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Lugoj existau un număr de 169 de meserii cu un număr de 1050  meseriaşi calificaţi, tot acum transformările petrecute la nivel naţional prin instaurarea regimului comunist s-au făcut simţite şi la Lugoj, în urma actului din 11 iunie 1948 întreprinderile şi instituţiile bancare au trecut în proprietatea publică. Acum în Lugoj întâlnim o serie de întreprinderi industriale care se repartizează pe branşe după cum urmează: zece întreprinderi textile, două întreprinderi pentru producerea materialului de construcţie, o întreprindere pentru prelucrarea lemnului, două întreprinderi pentru prelucrarea fierului, o întreprindere pentru prelucrarea pielii şi marochinărie, trei întreprinderi alimentare, etc. În deceniul opt al secolului XX s-a construit platforma industrială de la intrarea de nord-vest a oraşului profilată pe construcţia de maşini.

Apariţia unor edificii ecleziastice ce impresionează prin monumentalism şi valoare artistică, începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, atestă avântul economic şi urbanistic pe care îl cunoaşte oraşul.

Viaţa ecleziastică a Lugojului român din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, gravitează în jurul imaginii simbol a oraşului ce figurează şi pe sigiliul din 1793 - biserica cu două turnuri "Adormirea Maicii Domnului". Construcţia realizată între anii 1759-1766, din donaţiile credincioşilor români în frunte cu obercneazul Gavril Gureanu, respectă un plan similar cu cel al Domului din Timişoara, realizare a celebrului arhitect vienez Emanuel Fischer von Erlach.

Turnul - clopotniţa din imediata sa apropiere, aparţine vechii biserici cu hramul "Sf. Nicolae", ale cărei începuturi, din cauza carenţei izvoarelor istorice, nu pot fi deocamdată elucidate, cei mai mulţi cercetători atribuind ctitoria lugojeană cu "chip de mănăstire" soţiei banului de Severin, Ecaterina Perian (1402). Cu prilejul restaurării din 1726 realizată de către obercneazul Ioan Raţ de Mehadia, bisericii i se adaugă şi turnul de pe latura vestică, cu un basorelief reprezentând chipul Sf. Nicolae.

Biserica romano-catolică a fost construită între anii 1733-1735 de către coloniştii germani la iniţiativa "Conventului minoriţilor" constituit între 1719-1722. Ornamentele sale interioare şi picturile se încadrează în stil baroc, apreciat la vremea respectivă în întregul Imperiu Habsburgic.

Catedrala greco-catolică cu hramul "Coborârea Sfântului Duh" este legată de înfiinţarea episcopiei greco-catolice cu sediul în Lugoj. Construcţia începută în 1843 a fost terminată în urma deselor sistări ale lucrărilor, abia în 1868 când este sfinţită de episcopul Alexandru Dobra. Realizată în stil neoclasic, biserica păstrează valoroasa frescă interioară de influienţă neobizantină realizată de Virgil Simonescu.

Actuala Sinagogă a oraşului, datează din 1843, după ce primul lăcaş de rugăciune al evreilor a fost distrus de marele incendiu din 1842.

Din contribuţia enoriaşilor romano-catolici de origine maghiară, s-a construit începând cu anul 1780, Capela "Sf. Ştefan". Mai târziu, la începutul secolului XX, a fost ridicată clădirea bisericii reformate de rit calvin cu vădite influienţe ale stilului gotic.

Dezvoltarea urbanistică a oraşului în perioada medievală şi de început a epocii moderne nu cunoaşte evoluţii spectaculoase. Oraşul se dezvoltă în jurul cetăţii medievale pe malul drept al Timişului, fiind de dimensiuni reduse. Abia odată cu colonizarea şi înfiinţarea Lugojului German, după 1718, oraşul ocupă ambele maluri ale Timişului. În localitate exista un spital încă din 1842 pe locul unde astăzi se află Şcoala Populară de Artă, clădire demolată, reconstruită şi mărită în 1871. Perioada de constituire a oraşului modern s-a situat la finele secolului al XIX-lea când în 1891-1892 începe acţinea de pavare a străzilor, de sistematizare a malurilor Timişului, îmbrăcate într-un înveliş de piatră, se construieşte Podul de Fier (1901) precum şi Uzina Electrică (1899). Din punct de vedere arhitectural tipologia caselor construite în această perioadă este cea a palatului de închiriat. Aceste imobile de mari dimensiuni, construite adesea pe mai multe străzi, erau formate din spaţii la parter şi locuinţa proprietarului şi apartamentele de închiriat la etaje. Stilul arhitectural la modă în această perioadă era stilul secession utilizat în întreaga monarhie austro-ungară, îmbinând aspectele funcţionale cu o decoraţie bogată, dar care nu-şi propunea să mascheze structura constructivă. Una din importantele clădiri publice ale oraşului a fost sediul Societăţii pe Acţiuni "Poporul", proiectat de arhitectul oraşului Armin Willany şi ridicată la 1904. Ocupând una din laturile Pieţei I.C. Drăgan şi situată pe colţ, imobilul, format din parter, etaj şi mansardă, are de fapt faţada principală situată pe strada ce mărgineşte, pe una din laturi, Piaţa. Colţul este monumental şi tăiat astfel încât să creeze senzaţia unei unităţi a celor două faţade. Cornişa uşor ondulată aminteşte de stilul lui Lecher. Deasupra faţadei principale se află, la mansardă, un mic balcon din feronerie, tipic pentru secession în varianta lui florală. Un alt monument amintind uimitor de primul, proiectat de altfel de acelaşi arhitect, este Palatul Episcopiei Reformate construit la 1906. Plasată tot pe colţ clădirea este formată din parter şi două etaje iar arhitectul renunţă la orice element de decor şi urmăreşte mai degrabă jocul volumelor. O construcţie utilă demare interes public este Spitalul Municipal construit între 1909-1910, după planurile aceluiaşi arhitect A. Willany, pentru această construcţie adoptându-se sistemul pavilionar al stilului secession. Alături de acest stil întâlnim adesea clădiri ce au un stil electic combinat neoclasice şi de art nouveau. Astfel între 1895 şi 1896 s-a construit clădirea actualului liceu Brediceanu ce are vădite influenţe de baroc austriac, între 1898-1899 s-a construit clădirea actualului muzeu de istorie a cărei faţadă este decorată în stil baroc, între 1899-1900 se ridică teatrul într-un stil neoclasic, palatul Bejan construit între 1900- 1901 este o clădire masivă cu decoraţiuni îmbelşugate, un amestec de baroc târziu, cu curbe şi contracurbe având influenţe ale stilului art nouveau la parter. Clădirea tribunalului se construieşte între 1901 şi 1906, într-un stil eclectic, combinând elementele clasice, pilaştri cu capitel doric şi corintic în registrul superior. Vechiul sediu al administraţiei financiare, actuala Primărie a fost construită între 1903 şi 1905 şi este de factură neoclasică, de asemenea şi palatul Muschong.